Intelepciunea care vine de sus – Nicu Butoi

Vizionări

„Cine știe să facă bine și nu face săvârșește un păcat!” (Iacov 4:17). Totuși Iisus întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” El arăta că binele nu poate fi săvârșit oricum sau împotriva voinţei omului și că voinţa ca atare trebuie tratată cu respect înainte ca puterea lui Dumnezeu să trateze boala.

„Ar fi fost mai bine să nu fi fost” este una dintre cele mai triste și mai deprimante expresii ale emoţionalului uman. Această expresie, rostită cu părere de rău, cu un simţământ de adâncă și neconsolată neîmplinire și cu un fel de patimă sau răzbunare în ton, e întotdeauna legată de lucruri care „mai bine nu s-ar fi întâmplat”. Lucrurile general acceptate ca întruchipând binele și frumosul sunt de la sine înţelese – cum să întrebi un bolnav de 38 de ani: „Vrei să te faci sănătos?” E de la sine înţeles că e bine, că e de dorit și e incontestabil obligatoriu atunci când este posibil. Orice altă variantă frizează imoralul sau chiar demonicul.

Voia lui Dumnezeu și voinţa mea

Iisus a vorbit și a tăcut după criterii necunoscute nouă, dar accesibile prin Duhul Sfânt, în măsura în care dorim și primim să fim conduși de El: „Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuși Mi-a poruncit ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.”

Este deci o vreme pentru orice lucru, și unele cuvinte aparent ciudate, în funcţie de timp, de loc și de împrejurare, devin instrumente ale Duhului Sfânt. Întrebarea lui Iisus, „Vrei?”, se aplică nu doar la vindecare, ci la oricare lucru bun și frumos general acceptat ca pozitiv. În cazul celor negative pare că nu ar avea sens să întrebi „Vrei?”. Totuși, deși este împotriva naturii lui Dumnezeu și este o lucrare ciudată pentru El, Iisus garantează împlinirea voii celui care cere ceva anume chiar și atunci când lucrul respectiv este rău și opus voii lui Dumnezeu. „Mergi!” în cazul lui Balaam nu a fost dorinţa lui Dumnezeu, ci a omului acestuia, „cartea de despărţire” a soţului de soţia sa nu a fost opera lui Dumnezeu, ci a împietririi inimii oamenilor, iar alegerea lui Saul ca rege peste Israel nu a reflectat voia lui Dumnezeu, ci voinţa poporului. Balaam nu a putut spune: „Am mers fiindcă Dumnezeu mi-a spus să merg!” El a putut spune doar: „Am mers pentru că am ales ireversibil să merg.” De aceea trebuie să luăm seama asupra voii noastre, fiindcă ea va fi împlinită, indiferent dacă este în acord sau în opoziţie cu voia lui Dumnezeu.

Chiar și când dorim dezinteresat să facem bine aproapelui nostru, trebuie să reţinem că nu se poate oricând, oricum, oricui, oricât. Trimiterea ucenicilor de către Iisus pentru a săvârși cea mai mare dintre binefaceri – conducerea la credinţa în Dumnezeu – a fost precedată de trei ani și jumătate de ucenicie intensă, marcată de momente de o inimaginabilă forţă de modelare.

Sfântul apostol Petru descrie un context revelator. Unii oameni, spune el, „au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” și apoi „se încurcă iarăși și sunt biruiţi de ele” și „starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi”. Iar continuarea este șocantă: „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Câinele s-a întors la ce vărsase» și «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă».”

Deci ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut? Nu credem noi că trebuie să-L facem pe Dumnezeu cunoscut oricărui om? Nu este acesta un mandat de la Iisus? Da și nu. Da, ca privilegiu, și nu, ca iniţiativă nedorită, neacceptată, forţată (Inchiziţia și metodele sale reprezintă un exemplu suficient). Nu putem face binele oricând, oricum, oricui. Absolut sigur, scopul nu scuză mijloacele, ci adevăratul scop este revelat prin mijloacele de care ne folosim pentru atingerea lui.

Voinţa mea și voia celui de lângă mine

În decembrie 2016, ziarul The Guardian a găzduit o dezbatere aprinsă. Asistenta medicală Sarah Kuteh a întrebat un pacient care trebuia să fie operat dacă dorește ca ea să se roage pentru operaţia care urma. Lucrul acesta, asemenea fluturelui care a bătut din aripi în Mexic și a stârnit o furtună în Alaska, a dus în final la demiterea asistentei. Dintre cititori, unii susţin iniţiativa asistentei, alţii resping cu indignare voluntariatul ei. „Sunt somnoroasă când merg la operaţie”, spune o doamnă, „nu am nevoie de rugăciune.” „Cum poţi să impui religia ta cuiva într-o situaţie în care persoana este pe masa de operaţie?” se întreabă altul. „Nu a impus nimănui religia ei”, răspunde un cititor, „ci doar a întrebat dacă pacientul dorește să fie înălţată o rugăciune pentru el.” „Da, dar cineva poate înţelege că mai are doar puţin de trăit dacă te rogi pentru el”, e de părere un altul. „Mă mir”, zice altcineva, „cum să fie dată afară din serviciu așa de violent și de pervers o astfel de persoană pentru o asemenea iniţiativă, atâta timp cât spitalul are un capelan plătit pentru astfel de situaţii” (poate chiar respectivul capelan știe ceva mai mult din misterul acestei căderi în dizgraţie). Și dialogul continuă, înainte și înapoi. Cum de a ajuns o simplă întrebare despre rugăciune o neregulă atât de mare în Anglia cea devotată lui Dumnezeu este o chestiune care ar merita analizată amplu într-un alt articol. În acest articol vom căuta să fim proactivi și să înţelegem în ce manieră și după ce principii ar dori Dumnezeu să le slujim celor din jurul nostru.

Chiar și când dorim dezinteresat să facem bine aproapelui nostru, trebuie să reţinem că nu se poate oricând, oricum, oricui, oricât. Trimiterea ucenicilor de către Iisus pentru a săvârși cea mai mare dintre binefaceri – conducerea la credinţa în Dumnezeu – a fost precedată de trei ani și jumătate de ucenicie intensă, marcată de momente de o inimaginabilă forţă de modelare. Urma să fie dată porunca „Mergeţi în toată lumea!” și oamenii care aveau să fie trimiși trebuiau mai întâi să fie învăţaţi cum să lucreze. Iisus a exprimat la cea mai înaltă cotă importanţa înţelegerii misiunii și a uceniciei, care trebuie să preceadă orice lucrare, oricât de bună. Un chirurg nu învaţă să opereze pe masa de operaţie, ci în sala de curs și în laborator. Trec mulţi ani până când îi este așezat bisturiul în mână și ajunge lângă masa de operaţie, acolo unde se va desăvârși ucenicia lui. Să se acorde oare mai puţină grijă, atenţie și efort procesului de vindecare a sufletului? Greu de conceput o astfel de situaţie, totuși ea este reală. Oameni fără înţelegere și pregătire sunt trimiși „în lucrare”. Binefăcători zeloși ajung uneori să te sufoce cu bunăvoinţa lor. Domnul face ucenici, dar nu face ucenicie în locul nimănui. Acesta este privilegiul meu și al tău. Rezultatul lucrării cuiva fără pregătirea prealabilă oferită de ucenicie devine opusul a ceea ce a rânduit Dumnezeu. Vei ști cât preţuiește lucrarea ta după felul cum vei învăţa și te vei pregăti practic pentru ea. A te arunca într-o astfel de lucrare fără să o înţelegi și fără să te pregătești intens face din tine chirurgul impostor, care are o diplomă falsă.

Calificarea unui lucrător trebuie evaluată înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, dar lucrătorul acela niciodată nu trebuie să acţioneze indiferent sau prin sfidarea lumii pe care dorește să o binecuvânteze.

Dacă luăm în considerare natura și pretextul demiterii asistentei Sarah Kuteh (reducere de personal din motive economice), la puţină vreme după întrebarea ei: „Doriţi să mă rog pentru dumneavoastră?”, atunci dinamica situaţiei vorbește de la sine. Dacă ea nu s-a făcut vinovată de niciunul din „păcatele” de care a fost acuzată, cum că ar fi impus religia proprie unei alte persoane, că ar fi profitat de situaţia celor fără apărare înaintea operaţiei, că l-ar fi trezit din somn pe cel care urma să fie operat și alte astfel de „păcate”, atunci lucrarea ei nu era decât un ecou al întrebării lui Iisus: „Vrei să te faci sănătos?” Este și acesta un abuz? A întreba pe cineva dacă dorește să se facă sănătos este o violare a drepturilor acelui om? Dar a nu-l întreba nu este cumva cea mai brutală formă de abuz? De unde știe cineva că un anume om nu dorește să fie întrebat sau poate chiar că nu strigă la Dumnezeu pentru această întrebare? De ce ar trebui să fie lipsit de acest privilegiu în numele „respectului”? Dincolo de amănuntele și de ramificaţiile cazului asistentei britanice, situaţia în sine merită atenţia noastră.

Calificarea unui lucrător trebuie evaluată înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor, dar lucrătorul acela niciodată nu trebuie să acţioneze indiferent sau prin sfidarea lumii pe care dorește să o binecuvânteze: „Caută să te înfăţișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.”

Faptul că Sarah a întrebat înainte de a se ruga și că nu s-a rugat atunci când i s-a răspuns negativ face din ea un astfel de „lucrător vrednic și care nu are de ce să îi fie rușine”. Mai degrabă este o rușine să ignori rezultatele cercetărilor de înaltă clasă știinţifică prin care au fost demonstrate efectele spectaculoase ale credinţei și ale unei atitudini pozitive în procesul vindecării. Ignoranţa în acest domeniu este inadmisibilă în dreptul unei persoane care se pronunţă în favoarea refacerii și restaurării condiţiei umane, iar neascultarea este mai rea decât ignoranţa. A lipsi pe cineva de cunoașterea aceasta este un act la fel de hain ca și acela de a-i impune cuiva religia ta. Aș dori să dedicăm următoarele secţiuni ale articolului înţelegerii a ceea ce înseamnă un adevărat ucenic al lui Iisus.

Prioritate

Viaţa și binele au prioritate absolută. Nu este nimic mai urgent și mai important decât salvarea vieţii și înfăptuirea binelui. Într-un registru tragicomic, o companie americană de asigurări l-a condamnat pe salvatorul a 155 de vieţi omenești, eroul de pe râul Hudson, pilotul Chesley Sullenberg, pentru faptul că nu a respectat ordinea operaţiunilor, așa cum este consemnată în directive. Acuzatorii ar fi fost mulţumiţi să salveze ordinea de pe hârtie, chiar dacă 155 de vieţi ar fi fost posibil pierdute… Orice comentariu este de prisos. Iisus a afirmat principiul priorităţii vieţii și a omului chiar și atunci când acest principiu intră în conflict cu ceea ce noi numim principiu sau precept de natură morală sau religioasă. „Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru Sabat.»”

Orice alte instituţii – biserică, familie, religie, știinţă și altele – care de asemenea au fost făcute pentru om trebuie privite doar prin lumina prin care se vede Lumina: „Căci la Tine este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumina.”

Adaptare

Niciodată nu a făcut Iisus vreun bine fără să ţină cont de situaţia omului pe care dorea să-l salveze. „Crezi lucrul acesta?” era întrebarea Lui înainte de a acţiona. „Nu pun peste tine altă greutate” este cuvântul Lui în faţa limitelor omenești. Ce mijloace de comunicare pot cu adevărat să transfere un adevăr sau o bună intenţie către aproapele meu? Un tablou, un gest, muzica, expresia feţei sau, într-un singur și foarte cuprinzător cuvânt, iubirea poate comunica universal ceea ce prin alte mijloace nu ar fi posibil. În primul rând, un adevărat ucenic al lui Iisus nu îi va citi sau nu va cere cuiva să citească o operă literară scrisă într-o limbă necunoscută lui. Pavel spune: „Dar dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbește, și cel ce vorbește va fi un străin pentru mine.”

De aceea îl întreabă Filip pe famenul etiopian: „Înţelegi tu ce citești?”

Apoi vorbește cu omul acesta într-un limbaj comun și îi transmite conţinutul capitolului 53 din cartea profetului Isaia. Să urmărim predicarea lui Pavel. Maniera lui de lucru este uimitor de adaptată omului și situaţiei acestuia. Într-un fel predică el în Atena, în alt fel în Malta și cu totul altfel în Ierusalim. Și el este mânat de același principiu precum Iisus, care ar putea fi exprimat astfel: „Tatăl îmi spune ce să vorbesc și cum să spun.” Și așa este orice ucenic al lui Iisus. Natan nu se grăbește să meargă la David și să-l mustre pentru păcatul lui. Are răbdare aproape un an și, când vorbește, alege o manieră pe care numai Duhul Sfânt o putea inspira. Astfel păcătosul este câștigat pentru neprihănire și nicidecum pierdut în iţele justiţiei. Dacă duhul, căile și metodele prin care cineva lucrează nu sunt în armonie cu Iisus, omul acela nu este mânat de Duhul Sfânt, ci de duhul său. Este mai degrabă o formă de idolatrie, distructivă și autodistructivă. Niciodată credinţa nu trebuie impusă, nimeni nu trebuie „torturat” cu argumente pentru a-i smulge „convingerea”. Să vorbim așadar despre Inchiziţie în mai mult de un singur sens.

Măsura lucrurilor nu suntem noi și vederile noastre, ci Dumnezeu este etalonul. Iată cum a scăpat Petru de orbirea de care suferă mulţi: „Atunci, Petru a început să vorbească și a zis: «În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice neam, cine se teme de El și lucrează neprihănire este primit de El.»”

Apoi, când îi recomand unui om să ia o hotărâre pe baza a ceea ce îi spun eu, reprezintă cuvintele mele adevărul pe care îl cred cu toată fiinţa mea? Sau credinţa mea s-a stins demult și acum predic doar cenușa ei? „Niște exorciști iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: «Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduiește Pavel, să ieșiţi afară!»”

Ce frumoasă este modestia spiritului în cuvintele lui C.S. Lewis: „Numai Cel căruia mă închin știe Cui mă închin!” Cu alte cuvinte, Cel care are tot adevărul cu privire la Dumnezeu nu sunt eu, ci este Însuși Dumnezeu. Nimeni nu Îl cunoaște deplin pe Dumnezeu în afară de Dumnezeu.
Întruparea mesajului

Desmond Doss, sanitarul erou din Okinawa, nu avea nevoie să predice cu privire la credinţa sa când cobora pe tărgi atât răniţi americani, cât și japonezi. Oamenii înţeleg foarte bine unde se afla omul acesta. Viaţa lui vorbea pentru crezul lui. Să ne asigurăm că vorbim într-un limbaj înţeles și că suntem ceea ce vrem să spunem înainte de a o spune: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.”

Textul acesta biblic nu spune: „Voi aveţi o epistolă sau voi citiţi o epistolă sau voi le daţi altora să citească o epistolă”, ci spune: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind…!”

Nu ar trebui niciodată să-i cerem cuiva să fi e ceea ce noi refuzăm să fim. Nu ar trebui niciodată să predicăm ceea ce de fapt noi nu suntem. Ar trebui să lăsăm ca acest cuvânt să se nască mai întâi în noi și apoi în aproapele nostru. Suntem chemaţi să fim „epistola“ lui Hristos. Sunt situaţii în care cuvintele devin de prisos.

Nu ar trebui niciodată să-i cerem cuiva să fie ceea ce noi refuzăm să fim. Nu ar trebui niciodată să predicăm ceea ce de fapt noi nu suntem. Ar trebui să lăsăm ca acest cuvânt să se nască mai întâi în noi și apoi în aproapele nostru. Suntem chemaţi să fim „epistola” lui Hristos. Sunt situaţii în care cuvintele devin de prisos.

Denaturare

Ispita permanentă a lucrătorului lui Dumnezeu este să transforme orice într-o formă a lucrării pe care o face. El este ispitit să nu ţină cont de împrejurare și mai ales de oameni, ci numai de scopul lucrării lui. Uneori la serviciile funerare se spun și se predică lucruri care nu au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă acolo și care sunt absolut nepotrivite cu locul și împrejurarea. „E ocazie bună de evanghelizare”, ar spune un negustor în ale Cuvântului. Nu, de o mie de ori, nu, serviciul funerar este pentru alinarea și vindecarea inimilor sfâșiate de durerea pierderii unei fiinţe dragi și de neînlocuit. Este o formă de sadism, de cruzime și de revoltător oportunism să transformi un astfel de moment în altceva, indiferent ce este acel altceva. La mormântul lui Lazăr Iisus a plâns, nu a predicat despre a plânge și le-a dat surorilor adânc întristate ceea ce El era de fapt: nădejdea învierii din morţi, care era propria Lui persoană. El a vorbit ce era și a vorbit prin ceea ce era. Și noi suntem chemaţi să călcăm pe urmele Lui dacă dorim să avem parte de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Pod peste timp

Cum voi privi peste timp lucrarea pe care o fac astăzi? „Caută să te înfăţișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine și care împarte drept Cuvântul adevărului.”

Așadar care este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră: „Doamne, învaţă-ne să lucrăm”? Este vorba de vreo tehnică, de vreo metodă eficientă sau de vreun secret profesional? Care este ţinta pe care dorim să o atingem în lucrarea vieţii noastre? Este vorba de vreo cantitate sau de vreun număr? Este vorba de vreun teritoriu mai mare sau mai mic? Nu. Răspunsul la rugăciunea noastră și ţinta lucrătorului credincios le reprezintă Marele Lucrător al viei la lucru în via Lui: „Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui.”

Acesta este răspunsul și aceasta este ţinta vieţii și lucrării la care am fost chemaţi pe pământ.

Rămâneţi în Mine și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot așa nici voi nu puteţi aduceţi rod dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, și se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard. Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea și vi se va da! Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veţi fi astfel ucenicii Mei.”

Sursa

Intelepciunea care vine de sus – Nicu Butoi

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>