In fata celor doua usi – Nicu Butoi

Vizionări

Nicio altă instanţă pe pământ nu poate judeca un om așa de eficient cum o face sau ar trebui să o facă propria lui conștiinţă. Înainte și îndată după ce răul a fost comis începe „nemilosul“ proces.

De două ori a bătut inima lui David cu putere, o dată când i-a venit gândul de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu și a merge împotriva Cuvântului Său și a doua oară imediat după ce a terminat lucrarea necredinţei sale în Dumnezeu.

Dacă am da curs bătăilor iniţiale ale inimii nu ar mai trebui să le trăim pe cele ulterioare, care sunt cu mult mai dureroase și mai grele. Simţămintele de rușine fac ca sângele să ne năvălească în obraji și ochii să privească haotic. Stomacul se întoarce pe dos și suferă perforarea adusă de simţământul de vinovăţie. Faţa ni „se întunecă“ și mușchii ei se mișcă anormal. Glandele secretă otravă. Întregul sistem nervos este agitat și tremură sub simţământul ameninţării provocate de consecinţele păcatului sau ale răului comis.

Degeaba caută omul înăuntrul său vreo formă de iertare sau vreo justificare. Degeaba caută o ascunzătoare – în muzică, drog, sex, bani, faimă sau putere. Judecătorul merge cu el, este neînduplecat și continuă să îl așeze faţă în faţă cu propria faptă, cerându-i să o recunoască. Imaginaţia explorează scenarii terifiante și orizontul se întunecă. Dispar zâmbetul, fericirea și poate chiar dorinţa de viaţă.

Ce spune Biblia despre conștiinţă

Cum de are conștiinţa capacitatea de a se detașa de fiinţa căreia îi aparţine și de a juca rolul de judecător? La mijloc este ceva și Cineva din afara omului. Biblia ne spune că „glasul lui Dumnezeu în om“ este Duhul Sfânt – atunci „când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine“.

Conștiinţa este instrumentul prin care Duhul Sfânt al lui Dumnezeu „dovedește lumea vinovată în ce privește păcatul“.

În acest fel, conștiinţa este doar instrumentul care indică valori pozitive sau negative, dar acţiunea și răspunsul sunt produsul voinţei sub impulsul Duhului lui Dumnezeu.

Între blestem și binecuvântare

Nimic nu poate avea capacitatea de a fi, în același timp, o binecuvântare așa de mare sau un blestem așa de îngrozitor cum o poate face acest produs al conștiinţei – simţământul vinovăţiei. Pe unul acest simţământ îl scoate din iad, iar pe altul îl duce acolo. Ce produce această diferenţă izbitoare? Nimic altceva decât reacţia și răspunsul pe care le manifestă cineva faţă de această supremă și decisivă instanţă a vieţii omenești. Îndată ce sentinţa a fost pronunţată, două uși se deschid în faţa celui vinovat.

Cea dintâi ușă care se deschide este ușa pocăinţei, adică șansa de a privi fapta comisă cu alţi ochi decât a fost privită la vremea ei. Acest lucru înseamnă asumarea răspunderii, refuzul de a căuta un ţap ispășitor chiar dacă s-ar putea găsi unul. Înseamnă ca omul să se privească în oglinda Duhului și să se vadă așa cum este, să se abandoneze pe sine și păcatul său fără scuză sau explicaţie în braţele deja deschise ale lui Dumnezeu. „Să cad în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite; dar să nu cad în mâinile oamenilor!“ – iată cea mai mare biruinţă a lui David în cel mai mare război care s-a dus vreodată, și anume războiul cu sinele.

Nu trebuie să fugim de Judecătorul „fără milă“ faţă de păcatul nostru, ci să fugim la acest Judecător. Aceasta este, în esenţă, pocăinţa. Când am comis fapta, am fost mânat de impulsul răzbunării, poftei, egoismului și cruzimii. Odată ce fapta a fost comisă, lăsând în urmă aceste izvoare ale răului, avem ocazia să privim viaţa dintr-o altă perspectivă. Și, în timp ce judecata Duhului Sfânt este „fără milă“, nu putem să nu discernem bunătatea lui Dumnezeu chiar în această lipsă de milă faţă de păcatul nostru. Bunătatea aceasta este cea care ne îndeamnă la pocăinţă!

Pe de altă parte, astfel se deschide ușa negării, tăgăduirii, justificării și perpetuării răului în viaţă. Ea nu înseamnă altceva decât respingerea și anularea judecăţii lui Dumnezeu, care cere moartea, dar nu a păcătosului, ci moartea morţii lui spirituale, adică pocăinţa și viaţa.

Spargerea termometrului care arată că avem o temperatură anormală sau aruncarea în apă a busolei care ne spune că mergem într-o direcţie greșită nu pot rezolva problema. O pot doar agrava. Pavel se întreba la un moment dat: „M-am făcut oare vrăjmașul vostru, pentru că v-am spus adevărul?“. Desigur, lucrarea adevărului nu se va încheia decât odată cu recunoașterea lui: „Și am auzit altarul zicând: «Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate și drepte sunt judecăţile Tale!›»“. La ce mai folosește să recunoaștem atunci când se va striga: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfinţească și mai departe.“ De ce să nu recunosc astăzi, când „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!”?

Terapia oglinzii mincinoase

În lumea noastră, simţământul vinovăţiei este privit ca o plăsmuire a primitivismului și inferiorităţii. Sunt făcute mari investiţii pentru a implementa ideile lui Freud în ceea ce privește sentimentul vinovăţiei. Tulburătoarea întrebare care se ridică este: au făcut acești oameni vreo deosebire între adevăratul si falsul simţământ de culpabilitate? Eliminând ideea de Dumnezeu nu cumva a fost eliminat singurul criteriu care putea susţine această diferenţă? Nu cumva a fost spartă busola ca să ne bucurăm de „libertate“?

Freud consideră că Dumnezeu a fost vinovat de neglijenţă atunci când a creat conștiinţa, cu simţământul ei de aprobare sau dezaprobare. În 1930, el scria: „Preţul pe care îl plătim pentru avansarea civilizaţiei este pierderea fericirii printr-o intensificare a simţământului vinovăţiei.“

Demonizarea acestui sentiment de vinovăţie este calea prin care omul încearcă să păstreze lumea „fericită“. Dar duce distrugerea simptomelor la eliminarea diagnosticului? Este ușor să te fardezi când ţi-au apărut pe faţă niște pete hepatice, dar acest lucru nu va reuși niciodată să rezolve problema ficatului tău. Va reuși doar să o mascheze și, după cum a demonstrat însăși viaţa sau istoria, moartea nu se teme de măști și nici nu poate fi indusă în eroare. Nicio idee de circulaţie largă nu va rămâne fără efect asupra lumii care o vehiculează. În timp ce simptomele vor fi negate, dispreţuite sau lepădate ca fiind înjositoare, boala și moartea își vor face liniștite lucrarea.

S-a reușit lucrul acesta și se va reuși și mai mult, până acolo încât o să avem, așa cum spune disputata afirmaţie atribuită lui Hitler, care ar fi declarat că vrea să ridice o „generaţie crudă, fără suflet, fără milă sau procese de conștiinţă”. Lucrul care s-a pierdut din vedere și care este confirmat de istoria milenară a umanităţii este că omul seceră ceea ce seamănă. Acest fel de oameni se va întoarce natural împotriva celor care i-au dorit și făcut să fie așa cum sunt, iar formatorii unor astfel de opinii vor fi primii care vor gusta ceea ce le-au servit altora.

La un curs de consiliere, într-o analiză a simţământului vinovăţiei era discutat cazul unei doamne care îi mărturisea unui consilier actele ei imorale, precum și sentimentul de vinovăţie care o apăsa. Consilierul o ascultă și îi spune două lucruri: „În primul rând, ce faci tu nu este păcat și nici imoral, este numai natural și normal. Încetează să mai privești lucrurile acestea ca fiind «imorale»! În al doilea rând, pur si simplu încetează să te mai simţi vinovată! Nu ești vinovată pentru că, de fapt, nu există vinovăţie. Aceasta este o creaţie a simţămintelor noastre ancestrale.“ A spune așa ceva cuiva care se află într-o astfel de situaţie este echivalent cu a spune unei persoane nevăzătoare: „A fi nevăzător nu înseamnă a nu vedea. Aceasta este o concepţie învechită și degradantă. Lumea s-a schimbat mult între timp și astăzi oamenii gândesc altfel. Pur și simplu schimbă-ţi părerea despre ce înseamnă a fi nevăzător și începe să te uiţi în jurul tău, să saluţi lumea și să privești lucrurile în mijlocul cărora te miști.“ Sfaturi ca acesta și altele similare nu vor putea niciodată să anuleze puternica lege a conștiinţei. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“

Cum și-ar închipui cineva că va putea desfiinţa puternica lucrare a Duhului Sfânt în și prin conștiinţă?

David și Batșeba – studiu de caz

David o privește de pe acoperișul palatului său pe Batșeba în timp ce ea se îmbăia. Într-o clipă, tot universul lui se reduce la senzaţia sexuală pe care i-o inspiră ceea ce vede. În rest, totul este uitat – și Dumnezeu, și împărăţia, și omenia, și consecinţele, și istoria… totul este pierdut din vedere, exceptând impulsul de a poseda trupul acelei femei. Nu am nici cea mai mică îndoială că Duhul Sfânt a lucrat intens cu el pentru a preveni tragedia, dar liniile de comunicare au părut a fi decuplate în totalitate în acel moment. Conștiinţa și valorile umane comune sunt stinse și, în întunericul care se instalează, David se încarcă cu ceea ce el va numi mai târziu „vina păcatului meu“.

Simţământul vinovăţiei subjugă conștiinţa într-un efort disperat de a limita păcatul în viaţa păcătosului. Privindu-și faţa în oglinda conștiinţei, David avea de ales între a se pocăi sau a se răzvrăti. A ales răzvrătirea. Adulterul a fost urmat de minciună, apoi de crimă și chiar de genocid în rândul armatei sale. David a depus eforturi pentru a-l „consilia“ pe Ioab, care avea, de asemenea, probleme de conștiinţă. Parcă aud ecoul cuvintelor rostite de Dr. Shuller la Crystal Cathedral din California: „Nu cred să fi fost făcut ceva în Numele lui Christos sau sub steagul creștinismului care să se fi dovedit mai distructiv pentru personalitatea umană și mai neroditor pentru lucrarea de evanghelizare ca încercarea crudă și necreștină de a-i face pe oameni conștienţi de starea lor păcătoasă și pierdută.“

Thomas Carlyle, în urmă cu mai mult de o sută de ani, constata însă că „păcatul cel mai ucigător este simţământul că nu ai niciun păcat“.

David i-a zis solului: „Iată ce să spui lui Ioab: «Nu te munci pentru întâmplarea aceasta, căci sabia doboară când pe unul, când pe altul.»“. Ciudat sfat din partea celui care zice: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin“. Bine spus – „când este El la dreapta mea“ –, dar atunci când nu este, avem de-a face cu opusul – „mă clatin“. Dacă Domnul nu este „necurmat înaintea ochilor mei“, atunci „păcatul meu stă necurmat înaintea mea“.

Vestea morţii lui Urie a umplut-o de disperare pe soţia lui violată. Ea îl jelește amarnic pe singurul ei soţ adevărat și iubitor. Se simte extrem de vinovată pentru că „nu a ţipat“. În pântece se afla rodul violatorului și al femeii care a tăcut, un martor atât de nedorit. Gândurile, ca niște oști negre, continuă să năvălească în mintea ei tot mai firavă și mai neputincioasă. Păcatul tăcerii o apasă greu. Ajunge să-l fericească pe soţul ei în moartea care refuză să o ascundă și pe ea. Apoi Batșeba este adusă ca o marfă la curtea împăratului. I se face „primirea“ la palat, are loc nunta. David își deschide braţele și o sărută cu nesiguranţă pe obrajii ei încă uzi de lacrimi. Plânge pe umărul ei pentru suferinţa provocată, are cuvinte de consolare pentru ea – așa e la război, câţi alţii au murit… Inima lui David nu poate să nu simtă tensiunea ce se naște între ceea ce spune și ceea ce este. Monumental dezacord. Un glas sensibil îl fixează tot mai insistent. Și-ar dori să poată stinge acel „susur blând“, dar nu este cu putinţă. Ecoul lui crește tot mai mult în intensitate și, peste opt luni, va vorbi alături de vocea stinsă a odraslei care se va naște, va suferi șapte zile și apoi va muri (oare zilele de jale ale Batșebei, cu tulburările și remușcările lor, au un cuvânt de spus în suferinţa și moartea copilului?).

S-a gândit David că, omorându-l pe Urie, își omoară propriul copil? Între timp, David continua să caute noi ascunzători în palat, în plăceri, în trecut, în viitor, în războaie. Părea că timpul a făcut o lucrare minunată și că a acoperit crima. Dar nu cred că a existat un singur moment în care David să fi crezut că Dumnezeu nu știe sau nu vede ceea ce s-a întâmplat. David se întreba în timp ce fugea: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Faţa Ta?“.

Dumnezeu dorește nu ascunderea, ci vindecarea și salvarea celui care a comis răul. Deodată, în mijlocul aparentei siguranţe și uitări, la un timp numai de El știut, Domnul i-a spus prorocului Natan: „Ia cu tine această oglindă și mergi la David.“ Natan i-a prezentat lui David parabola vecinului bogat și vrednic de moarte, în același timp. „Omul acesta este vrednic de moarte!“ a exclamat David cu fulgere în priviri. Natan a apropiat oglinda și mai mult – „Privește atent, David!“. Respingător, fără suflet, crud, fără Dumnezeu, neom, ucigaș, nerecunoscător, într-un cuvânt, vrednic de moarte. „Cine este omul acesta nevrednic de împărăţia mea?“, scrâșnește David. „Ar trebui omorât, dar să dea patru miei pentru un miel.“ Harul lui Dumnezeu îl impresionase și îl învăţase că Domnul nu dorește moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Natan îl privește drept în ochi: „Omul acesta ești tu!“. Oglinda din mâna lui Natan se sparge. David își vede acum faţa în Adevărata Oglindă care este Domnul. „Ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească.“

În dreapta și în stânga sălii de judecată a conștiinţei lui David se deschid două uși: una este ușa pocăinţei, alta este ușa revoltei. David nu a mai ezitat însă nicio clipă: „Am păcătuit împotriva Domnului.“ Cu alte cuvinte, David recunoaște: „Eu sunt cel vrednic de moarte!“. Natan i-a răspuns: „Domnul îţi iartă păcatul. Nu vei muri.“ Timp de aproape un an, David „și-a iertat” singur păcatul, dar nu a putut găsi sub nicio formă liniște pentru sufletul lui. Acum avea parte de o altă muzică: „Domnul îţi iartă păcatul!“. Ecoul se găsește în cuvintele lui David: „Și Tu ai iertat vina păcatului meu!“, „Ferice de omul cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit.“

Poţi mărturisi și totuși să continui să te simţi vinovat?

Se poate ca, după ce ţi-ai mărturisit vina, să continui să te simţi vinovat? Dacă ai înţeles pe deplin că ai păcătuit și nu mai iubești păcatul pe care l-ai mărturisit, dacă alături de Dumnezeu te-ai iertat și tu și ai predat păcatul tău în întregime lui Iisus, în loc să îngropi în mijlocul cortului tău placa de argint sau mantaua de Sinear, dacă nu trăiești falsul de care vorbește Ioan – „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr, și ne vom liniști inimile înaintea Lui, în orice ne osândește inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, și cunoaște toate lucrurile. Preaiubiţilor, dacă nu ne osândește inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu“, atunci, doar dacă nu L-ai crezut cu adevărat pe Dumnezeu pe cuvânt, poţi să te mai simţi vinovat. Domnul spune: „Eu îţi șterg păcatele ca un nor.“

Alte câteva căi ocolitoare de evitat

Dintre toate încercările omului de a-și înăbuși simţământul vinovăţiei, una iese în evidenţă în mod deosebit. Este încercarea omului de a evita recunoașterea și pocăinţa prin a face ceva bun și util, în compensaţie. Parcă mă văd, copil fiind, după o lipsă nemotivată de mai multe zile de acasă, venind înapoi cu un lemn în spate și intrând în curte sub privirile istovite ale mamei mele. Sau parcă îl aud pe regele Saul: „Am ascultat glasul Domnului, și m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amalec, și am nimicit cu desăvârșire pe Amaleciţi.“

Totuși, toate victoriile și faptele de vitejie la un loc nu pot acoperi mugetul neascultării lui sau al neascultării noastre. Atâta timp cât vina nu este întâmpinată și tratată de Marele Medic, ea va continua să rămână în viaţa noastră ca un corp străin care oxidează. Ne va afecta sănătatea, relaţiile cu cei din casa noastră sau din afară, credinţa și umblarea noastră cu Dumnezeu. Literalmente „va aprinde roata vieţii“.

Explicaţiile sau justificarea nu ajută nici ele cu nimic. David putea să spună ceva legat de ţinuta Batșebei sau de faptul că celelalte o sută de soţii ale lui au fost reci cu el și indiferente, însă o astfel de scuză nu l-ar fi putut convinge nici pe el, cu atât mai puţin pe Dumnezeu. David și-a asumat însă responsabilitatea pe deplin: „Atunci am zis: «îmi voi mărturisi păcatul»“. Citiţi cu atenţie și cu adâncă rugăciune Psalmul 32 și vă asigur că Domnul vă va vorbi personal. Știu acest lucru din experienţă.

Prăpastia de la capătul drumului

Ieremia descrie revolta și respingerea ofertei: „Măcar că ploile au fost oprite, și ploaia de primăvară a lipsit, totuși tu ţi-ai păstrat fruntea de curvă și nu ai vrut să ai rușine!“. Cu alte cuvinte, în ciuda mesajului, răspunsul nu este obligatoriu pozitiv. A-ţi păstra fruntea de curvă se traduce prin a ignora rușinea și a continua răul. Un om poate să vrea sau poate să nu vrea să aibă rușine. E un act de voinţă, nimeni nu poate fi constrâns să aibă rușine chiar dacă la mijloc este Însuși Duhul Sfânt care acţionează. Este o alegere deliberată, care conduce la o destinaţie aleasă în mod voit.

Falsa vinovăţie

Vrând, nevrând, trăim într-o lume a falsurilor – falsuri în artă, în știinţă sau în religie. Experienţa falsă seamănă uneori cu cea reală până la confundare. Una dintre cele mai curioase experienţe de acest fel este sarcina falsă. Ea este însoţită de toate manifestările pre și post natale. Este binecunoscut cazul Reginei Maria I a Angliei (1516-1558), care se pare că a trecut de două ori prin această „fată morgana“ a experienţei de a deveni mamă.

Există, și putem avea de-a face cu un fals simţământ al vinovăţiei. El poate fi produsul gândirii, al emoţiilor și al dezechilibrelor psihice sau poate fi indus din exterior, individual sau colectiv, de către individ, societate sau biserică, cu scopul de a subjuga o persoană sau o colectivitate. Falsul simţământ de vinovăţie este o creaţie satanică și se dovedește deosebit de eficient din moment ce însuși Diavolul îl aplică victimelor sale fără încetare. Diavolul este definit în cartea Apocalipsei ca fiind pârâșul fraţilor noștri, care zi și noapte îi pârăște înaintea lui Dumnezeu.

Această pâră este cea care distruge imaginea de sine a omului și îl face să respingă harul lui Dumnezeu pe baza unei nevrednicii induse.

Nu este de mirare că biserica creștină însăși se face vinovată de această practică tenebroasă prin doctrine nebiblice sau interpretate nebiblic. Cât de eficient a fost folosită ideea și realitatea morţii pentru a-i ţine pe oameni în robie „toată viaţa“. Versurile lui Mihai Eminescu: „Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug“ – sunt o măiastră referire tocmai la acest fals simţământ al vinovăţiei, pe care dictatorii ecleziastici sau politici îl induc celor pe care-i stăpânesc.

Fariseii nu erau străini de puterea și eficienţa acestui simţământ cu care deveneau stăpâni peste oameni, de aceea puneau „poveri grele“ peste conștiinţele lor și îi ţineau astfel în robie. Iisus a venit să „izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuși robiei toată viaţa lor“.
El îi cheamă pe toţi aceștia: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă“.

Și oricine vine trăiește această uimitoare eliberare.

Durerea care vindecă

Simţământul vinovăţiei, în aspectul lui pozitiv, se reflectă în principiile care au fost expuse în cartea semnată de Philip Yancey și Paul Brand, Darul durerii. Cei cu fracturi de coloană se împart în două mari categorii – cei fericiţi, care au dureri, și cei triști, care nu au dureri, cei paralizaţi. I-am văzut pe cei din urmă cum erau marcaţi de o tristeţe care nu părea a-i părăsi curând. Simţământul vinovăţiei, dacă este bine înţeles și preţuit, este ca acest dar al durerii.

Există, poate, un loc în care nu ai dori să mergi pentru nimic în lume pentru că durerea pe care o trăiești acolo îţi pare a fi prea mare. De numele acelui loc sunt legate lucruri despre care știţi numai tu și Dumnezeu. Fiii lui Iacov, care îl vânduseră pe Iosif, știau că Egiptul însemna salvare pentru tatăl lor și pentru familiile lor, dar pentru ei însemna groază – acolo se afla fratele vândut. În cele din urmă au fost nevoiţi să plece acolo unde nu ar fi dorit să meargă niciodată.

Dumnezeu ne închide orice altă cale afară de una – cea a vindecării adevărate. El ne va duce în Egiptul pe care-l evităm nu ca să ne piardă, ci ca să ne câștige. El Însuși va merge acolo înaintea noastră și noi vom merge pe urma pașilor Lui. El ne trimite la fratele nostru, pentru că nu există împăcare cu Dumnezeu fără să mergem la fratele nostru. El ne cere să dăm înapoi, căci nu ne putem elibera fără să dăm înapoi.

Mari și tulburătoare întrebări se ridică totuși în mintea omului: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.“; „Ce este omul, ca să fie curat? Și poate cel născut din femeie să fie fără prihană?“. Răspunsul este evident. Marea întrebare este însă următoarea: „Ce pot face cu simţământul de vinovăţie care mă apasă? Cum pot să lupt împotriva unui vrăjmaș cu mult mai tare decât mine? Este, totuși, vreo ușă deschisă pentru mine în faţa unui trecut sau a unei realităţi prezente pe care nu o pot întoarce?“ Da. „Iisus le-a mai zis: «Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt ușa oilor.»“ Cine intră și cine iese pe această ușă va trăi o experienţă unică: „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Cristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.“

Sursa

In fata celor doua usi – Nicu Butoi

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>