Sinuciderea: Ce ii spune Biblia categoriei de risc? – Nicu Butoi

Vizionări

Fiecare fiinţă umană, fără excepţie, este un potenţial sinucigaș. Dacă privim sinuciderea ca pe un proces de judecare de sine, de condamnare și de executare, orice fiinţă umană merge pe drumul acesta mai aproape sau mai departe.

Totul pornește chiar de la o recomandare a Bibliei: „Dacă v-aţi judeca singuri…“ Avem însă de-a face cu o intersectare foarte complexă de cerinţe în cuvintele lui Dumnezeu. „Veniţi să ne judecăm“ vrea să spună: „tu judecă-mă pe Mine și Eu te voi judeca pe tine“. Niciodată Dumnezeu nu judecă fără să se lase judecat și fără să supună acestei judecăţi însăși judecata pe care o face: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.“

Așadar, ce crezi tu despre Dumnezeu? Cum crezi tu că este El? Ce ai tu de spus despre ceea ce face sau nu face El? Sunt concluziile tale drepte și adevărate?

Judecata lui Dumnezeu

„Acum dar, zice Domnul, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea!“ Aici, în chemarea la judecată, apare ceva uimitor: judecata lui Dumnezeu nu se îndreaptă împotriva omului, ci în favoarea sa. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.“

El nu mă judecă pe tine, ci pe acela care vrea să mă distrugă. El judecă păcatul din viaţa mea.

Am stat de nouă ori lângă masa de operaţie, ca traducător, alături de un bun prieten neurochirurg. În timpul unei operaţii l-am auzit blestemând înfiorător. Deși m-a tulburat, l-am ascultat în continuare, mai atent, și în cele din urmă am răsuflat ușurat. Doctorul blestema boala, nu pe bolnav. M-am bucurat că nu am reacţionat pripit și m-am gândit la Dumnezeu. Departe de a se îndrepta împotriva mea, înfricoșătoarea Lui judecată se îndreaptă împotriva dușmanului meu de moarte, păcatul, care îmi ruinează viaţa. Pe acesta îl judecă Dumnezeu, cu o judecată pe care numai Dumnezeu o poate face, pe acesta îl condamnă El, cu o condamnare cum numai El poate da: „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.“

Pe mine, în schimb, Dumnezeu mă vrea fericit și mântuit.

Judecata Diavolului

Spre deosebire de această judecată dumnezeiască, judecata Diavolului nu se va îndrepta spre păcatele mele, ci spre mine. El ocolește păcatul, dar vrea să mă conducă pe mine la moarte. „El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască“ (pe el, nu păcatul lui). Dumnezeu, care înţelege bine încotro se îndreaptă judecata aceasta și care vor fi efectele ei, s-a manifestat în acea ocazie cu indignare: „Domnul a zis Satanei: ‹‹Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?››“ „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!“ Apoi a zis lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!“

Dumnezeu a decretat: „Îndepărtaţi nelegiuirea, nu pe Iosua. Nelegiuirea ta să meargă în focul cel veșnic, iar pe tine te îmbrac cu haine de sărbătoare, ţie îţi pun o cunună de slavă pe cap, căci păcatul tău e ispășit!“.

Martin Luther a trăit un astfel de moment. Satana îi folosea păcatul ca pe o armă împotriva lui. Diavolul voia să îndepărteze nu păcatul din viaţa lui Luther, ci pe Luther însuși. Privind la propriile lui păcate, în timp ce călimara zbura spre perete, Luther a văzut preţul plătit pentru ispășirea lor. „Pentru toate acestea a plătit sângele lui Iisus Christos“, a strigat el în triumful credinţei asupra depresiei. De aceea îi spun oricărui om: nu te lăsa judecat, condamnat sau executat de Diavol. Judecă-te cu Cel ce spune: „Veniţi totuși să ne judecăm!“.

Este aproape imposibil să discernem cu mintea noastră sub a cui judecată ne găsim. Diavolul își proiectează falsul atât de similar marelui original. Iisus însă ne-a lăsat un test sigur: „După roade lor îi veţi cunoaște.“

Spre ce sau spre cine se îndreaptă judecata ta? Spre păcatele tale sau spre tine? Ce expune ea? Păcatul sau pe păcătos? Pe cine ar vrea în final să distrugă? Pe tine sau păcatul tău?

Întrebarea

Într-una din vizitele pastorale în penitenciarul Craiova eram la o masă înconjurat de deţinuţii condamnaţi pe viaţă. Am remarcat un tânăr tăcut și cu priviri întunecate. Cei de lângă el îl îndemnau: „Zi, mă! Întreabă-l pe domnul pastor!“. Ochii aceia cenușii s-au ridicat nesiguri și tânărul m-a întrebat: „E păcat să te sinucizi?“. „Da, este un păcat care se pedepsește cu moartea, practic simultan cu comiterea lui“, i-am răspuns. „Dar dacă mă rog lui Dumnezeu înainte de a face lucrul acesta nu mă poate ierta?“.

Acest fragil suflet nu știa povestea celor trei, printre mulţi alţii, care au cerut asistenţă lui Dumnezeu pentru a-și înceta viaţa și au fost refuzaţi categoric.

Moise – sub apăsarea eșecului și a insuficienţei lui ca lider, a rostit aceste cuvinte: „Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Decât să Te porţi aşa cu mine, mai bine omoară-mă, Te rog, dacă mai am vreo trecere înaintea Ta, ca să nu-mi mai văd nenorocirea.“
Ilie – descurajat de eșecul său moral, „s-a dus în pustie unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienupăr, şi dorea să moară, zicând: ‹‹Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.››“Iona – confruntat cu falimentul punctelor lui de credinţă, s-a rugat Domnului, şi a zis: „‹‹Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău! Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!›› Domnul a răspuns: ‹‹Bine faci Tu de te mânii?››“

I-am spus tânărului care era pe buza prăpastiei morţii: „A încerca să obţii cooperarea lui Dumnezeu în ceea ce vrei să faci însemnă să faci din Dumnezeu complicele tău în comiterea unei crime haine și acest lucru nu este posibil.“ „Domnule“, a continuat el, „înţelegi că pentru mine nu mai este altă scăpare decât să îmi iau viaţa? Dacă acum aș fi eliberat, oamenii m-ar omorî pe stradă. Sunt condamnat pe viaţă, deci sunt un om ca și mort!“. „A-ţi lua viaţa nu este o scăpare“, i-am spus, „este o fatală agravare a problemei, este transferarea și multiplicarea ei asupra sufletelor altora, asupra celor care te iubesc cel mai mult.“

În jurul mesei era tensiune mare, multe oftaturi și priviri neajutorate. „Ai dreptate“, i-am spus în cele din urmă, „de aici, din această situaţie, numai moartea te mai poate scoate.“ Priviri exoftalmice, suspine de groază… „Dar nu te grăbi. La această intersecţie a morţii există două feluri de a muri: fie Dumnezeu te va conduce să mori faţă de păcatul tău, fie diavolul te va face să mori în păcatul tău. Pe ce drum vrei să mergi?“ „Nu înţeleg“, mi-a răspuns. I-am explicat. „Aha, acum înţeleg.“ Pe masă stăteau ca martori muţi materialele cu studii bilice. „Daţi-mi și mie o broșură din aceea“, mi-a spus la final. Băieţii din jur au oftat ușuraţi.

Dublul verdict

Judecata este întotdeauna urmată de condamnare sau de absolvire. Judecata lui Dumnezeu este urmată însă și de una, și de cealaltă. El condamnă cu putere dumnezeiască păcatul și-l trimite în focul cel veșnic, dar absolvă păcătosul și-l cheamă să intre în bucuria Stăpânului său. Dumnezeu a împăcat omul cu Sine, nu păcatul. Niciodată nu a intervenit vreun armistiţiu între Dumnezeu și păcat, dar, prin Christos, a coborât o pace fără sfârșit între El și cel căzut în păcat.

Este efortul suprem al Diavolului să creeze confuzie în acest domeniu. Atât de mulţi oameni trăiesc sub spectrul unei condamnări care nu este îndreptată împotriva lor și care este așa de greşit înţeleasă. Acești suferinzi au nevoie de vestea bună a judecăţii lui Dumnezeu, prin care păcătosul e mântuit și păcatul, condamnat pentru veșnicie. „Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.“

După rostirea sentinţei urmează execuţia. A fost executat păcatul? Da, păcatul a fost executat în persoana Celui ce a devenit păcat pentru noi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.“Nu numai păcatul a fost executat în Iisus, ci și moartea care decurge din el: „…prin arătarea Mântuitorului nostru Christos Iisus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viaţă și neputrezirea, prin Evanghelie.“

Acesta este procesul real al păcatului din noi şi aceasta este calea de rezolvare a oricărei situaţii.

Plagiatul

Răul imită atent binele. Diferenţa o face faptul că Diavolul mută cu subtilitate vina păcatului asupra păcătosului şi acesta nu mai găseşte niciun motiv de a mai trăi. Îi dă minicinoasa promisiune a eliberării care este, de fapt, ultima sclavie – cea a morţii. Atunci păcătosul se condamnă la moarte sau încearcă să scape prin moarte de sub povara vinei, a ruşinii, a eşecului real sau imaginar şi își pune la cale propria execuţie. Dacă omul acesta refuză şi se împotriveşte ultimelor raze de har divin și de speranţă, nimic nu îl va împiedica să îşi ducă planul la îndeplinire. Autojudecata, autocondamnarea şi autoexecutarea îi sunt prezentate omului fie ca lege, fie ca har, adică justiţie pentru fapta lui sau milă pentru situaţia în care se găseşte. În tot acest proces Dumnezeu este negat sau acuzat. Diavolul apare ca judecator drept sau ca binefăcător, prin contrast cu Dumnezeu, Căruia nu i-ar păsa de situaţie, ba chiar El ar provoca-o prin acţiune directă sau prin indiferenţă.

Zidul

Conştient de ceea ce ar însemna prezenţa lui Dumnezeu într-o astfel de situaţie, primul lucru de care încearcă să se asigură diavolul este ca omul să rupă legatura cu cerul. Atunci când omul încetează comunicarea cu cerul începe acel process de judecată sinucigaşă, de condamnare şi executare proprie. De fapt, omul nu îşi ia viaţa atunci când se execută, ci atunci când rupe legătura cu Dumnezeu sau refuză să mai creadă în iubirea Lui şi se face pe sine dumnezeu în judecarea, condamnarea şi executarea propriei sale fiinţe. Nu încape îndoială că omul nu are aprobarea conştiinţei lui în ceea ce vrea să facă, dar ce poţi face despărţit de Dumnezeu? „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele… despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.“

Supravieţuitorii tentativei suicidale sunt, într-un fel, oameni care s-au întors din moarte pentru a mărturisi celor vii despre realitatea ei. Unii dintre ei recunosc exact acest lucru: că au ştiut că este rău ceea ce vor să facă, că au încercat să iasă din vârtejul acesta ucigaş, ca într-un vis în care strigi disperat, însă nu se aude niciun sunet. La un moment dat au pierdut controlul situaţiei şi s-au confruntat cu o totală neputinţă. Ei şi-au pus întrebări şi şi-au răspuns într-un mod pe care l-au caracterizat mai târziu ca fiind o nebunie. Actriţa Michelle Collins se întreba: „Îi va păsa cuiva că eu nu voi mai fi?“ „Apoi“, continua ea, „mi-am răspuns nebuneşte că nu îi va păsa nimănui!“ După tentativa eșuată, Collins a descoperit privirea fiicei ei de doi anişori, care o privea parcă mustrător.

Rădăcina

Sunt cunoscute câteva cazuri notorii de sinucidere în Biblie.

Abimelec – omorât la cerere.
Saul – care a ales să îşi curme viaţa pentru a nu ajunge în mâinile unor oameni de o altă credinţă. Ura lui denominaţională era mai mare decât dorinţa de a da o şansă vieţii.Ahitofel – un războinic şi diplomat de carieră, extrem de influent: „Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu.”Nimeni nu poate rămâne neafectat atunci când se aşază în locul lui Dumnezeu. În momentul în care sfatul lui a fost respins, Ahitofel a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă în cetatea lui. „Şi-a pus casa în rânduială, şi s-a spânzurat. Când a murit, l-au îngropat în mormântul tatălui său.“Zimri – care l-a asasinat pe împăratul Elasi şi a domnit şapte zile în locul lui. A fost însă imediat confruntat cu o contralovitură de stat care a dus la ocupare cetăţii Tirţa. „Zimri, văzând că cetatea este luată, a intrat în cetăţuia casei împăratului, şi a dat foc casei împăratului peste el. Astfel a murit el.“

Nota generală a acestor cazuri este dată de două elemente: din toate este exclus Dumnezeu şi toate sunt urmarea eşecului, mândriei sau ruşinii, a fanatismului religios sau falimentului moral. În niciunul din aceste cazuri şi în niciun alt caz care ajunge la un asemenea deznodământ Dumnezeu nu este luat în considerare şi nu este implicat în soluţionarea crizei reale sau imaginare. Chiar dacă nu putem pune semnul egal între acţiunea unui bolnav mintal, a unuia care ucide şi apoi se ucide, a unuia care este prea mândru şi refuză să secere ce a semanat, sau a celui care nu supravieţuieşte trădării (Iisus a fost trădat), totuşi putem pune semnul egal faţă de ceea ce ar fi putut constitui exodul din situaţia respectivă – „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul!“.

Schimbarea direcţiei

Omul are marea şansă de a fi oprit de pe acest drum. Dumnezeu a pus în el capacitatea de a crede, a judeca, a raţiona, a compara, a se răzgândi şi a schimba o direcţie care părea definitivă.

Ce poţi să faci atunci când se aude un strigăt care îţi ruinează sufletul şi te îndeamnă să îţi iei viaţa? În primul rând, să-ţi amintești că nu este glasul inimii tale, ci este glasul altcuiva care se foloseşte de inima ta. Nu demonizatul din Gadara striga la Iisus, ci demonul din el. Dar dacă totuşi inima ta ţi-a devenit vrăjmaş şi factor de ruină, primeşte şi crede acest cuvânt: „Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, ori în ce ne osândeşte inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile.“

Inima noastră care ne osândea încetează să mai facă acest lucru atunci când noi recunoaştem că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră. Îndată ce inima încetează să ne mai condamne, ne întoarcem spre Dumnezeu cu o şi mai mare încredere şi dragoste. Dar a recunoaşte sau a nu recunoaşte că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră este şi rămâne o problemă de alegere.

Julie Gossack a trecut de cinci ori prin prăpastia pierderii cuiva drag din familie ca urmare a sinuciderii. Concluzia ei merită toată atenţia: „Sinuciderea nu este o trăsătură genetică, nici produsul vreunui blestem peste o anumită familie. Sinuciderea este o alegere păcătoasă pe care o face un individ. Această afirmaţie nu este nici lipsită de iubire, nici de respect. Acesta este adevărul. I-am iubit din suflet pe membrii familiei mele care s-au sinucis, dar alegerea lor a fost păcătoasă şi nu a fost neprihănită.“

Acest fel de moarte nu poate interveni decât după ce „a murit“ Dumnezeul în care credem. Atâta timp cât El „trăieşte“ şi omul care crede în El va trăi şi va trăi nu pentru ceva care-l recomandă sau îl face superior, ci pentru Cineva în care crede şi care „trăieşte“ pentru el sau ea: „pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.“

Sursa

Sinuciderea: Ce ii spune Biblia categoriei de risc? – Nicu Butoi

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>