Fiecare om are povestea lui. Și fiecare a început de undeva. Toți am fost pierduți. Unii încă suntem. Unora le e teamă să stea față în față cu durerea. Eu am făcut-o. Mi-am privit lupii în ochi. Nu a fost ușor. Nu a fost un proces rapid, nu există o rețetă pe care trebuie să o urmezi. Depinde de tine.
Unii încă trăiesc cu amintiri urâte, duc poveri în spate. Simt să scriu acest articol în urma unei discuții avute cu cineva. „Ești foarte frumoasă”, mi-a spus. Am zâmbit puțin. Eu? Oh, dacă ai ști totul… Dar am să spun o parte din povestea mea, ca să știi că nu ești singur. Că poți mărturisi durerea ta. Poți să le arăți și altora atunci când e momentul potrivit. La mine este timpul.
Când eram mică, nu am fost apreciată de cei din jur, în afară de familie. La școală îmi era uneori groază. Nu reușeam să țin pasul la anumite discipline, cum ar fi matematica. Odată, învățătoarea m-a scos la tablă să rezolv o problemă. Eu nu știam, așa că am început să tremur, gândindu-mă că ceilalți din clasă mă priveau. Aproape toată clasa se descurca la matematică, în afară de mine. Învățătoarea și-a pierdut răbdarea și a început să țipe la mine. Am început să plâng și să îmi spun că sunt proastă. Mi s-a făcut și greață și somn și rău și nu mai vedeam pe nimeni în jur. M-a trimis în bancă, însă colegii îmi puseseră eticheta. Era clar pentru toți. La engleză la fel. Toți știau, în afară de mine. Toți aveau note mari, în afară de mine. Mă străduiam, însă niciodată nu eram apreciată pentru asta. Profesoara nu mă plăcea. Îmi vorbea diferit față de ceilalți colegi. Cu ei râdea și vorbea frumos, cu mine stăteau altfel lucrurile. Uneori mai făcea și mișto. A doua etichetă a fost pusă. Ei erau mereu uniți, eu eram eu. O umbră.
A trecut școala primară, am ajuns în gimnaziu. Prima dată când am fost invitată să dorm la o colegă a fost în clasa a cincea. Doamne, nu o să uit niciodată acea zi. Aveam atâtea emoții. Alte fete de vârsta mea dormeau una la alta de mult timp, însă la mine atunci a fost prima dată. Nu puteam dormi deloc. Când am ajuns la ea în ziua cu pricina, am rămas cu gura căscată de casa pe care am văzut-o. Era imensă și avea chiar camera ei! Calcam cu grijă prin casă, de teamă să nu fie vreun vis frumos, nu voiam să mă trezesc. În sfârșit, eram și eu cineva! Doar dormeam la o prietenă, nu? Când ne-am băgat toate la culcare, ploua afară. O ploaie măruntă și plăcută. M-am ridicat din pat și m-am uitat la ele. Cum pot să mai țin minte cu atâtea detalii? M-am uitat prin cameră și m-am dus la fereastră. Știam că a doua zi trebuia să plec înapoi acasă. Atunci, pentru prima dată, mi-am dat seama ce diferență este între mine și ele. Între lumea mea și lumea lor. Am început să plâng în șoaptă până am adormit.
În clasa a șasea, copiii au început să râdă de mine. Că sunt urâtă, că am dinții nu știu cum, că sunt proastă, că sunt bleagă. Când mă întreba cineva cum mă numesc, îmi venea să crăp acolo, deoarece toți începeau să chicotească și să râdă. Atunci am început să îmi urăsc și numele. În clasa a șaptea, era un băiat de la grupa de franceză care se cam uita după mine. Da, bineînțeles că și băieții și fetele din cealaltă clasă râdeau de mine, începusem să mă obișnuiesc. În fine, și era băiatul ăsta. Era foarte bogat, ca mai toți din clasa aceea și unei colege de la mine din clasă îi plăcea de el. Într-o pauză, eram în curtea școlii și se făcea seară. Soarele bătea fix pe mine și întotdeauna mi-a plăcut să stau în bătaia lui. Eram singură, ca de obicei, când colega și el se apropie. Ea tot vorbea de zor și el se uita la mine și m-a întrebat ceva. Atunci m-am uitat la el și i-am răspuns și efectiv a rămas cu gura căscată, spunându-mi cât de frumoși îmi sunt ochii. Nu am spus nimic pentru că nu îl credeam și colega mea s-a uitat urât la mine. Super, asta îmi lipsea. Într-o zi, in ora de franceză s-au strâns din nou băieții să râdă de mine și atunci băiatul despre care ți-am spus mai devreme le-a zis să înceteze. Unul dintre băieți l-a tachinat și l-a întrebat dacă îi place de mine. Atunci el a început să râdă și să spună că nu, Doamne ferește și a râs împreună cu ei de mine. Însă, după ce tot circul s-a încheiat, el s-a uitat la mine cu o privire care spunea că îi pare rău. S-a uitat fix în ochii mei. Îmi venea să vărs totul. Îmi era scârbă de el, de ei, de mine. La sfârșitul orelor, în altă zi, au râs de mine și am fugit acasă plângând. În clasa a opta la cel. Același chin. Aceeași poveste. Nu înțelegeam unde greșesc. M-am refugiat în mine și încercam să nu mai pun la suflet, doar mami și cu Dumnezeu știu de câte ori m-am întors plângând acasă.
Am ajuns la liceu. A fost mai rău. Timp de doi ani am rătăcit, pierdută în alții. În opiniile lor despre mine. Normal că râdeau de mine. Sunt urâtă. Nu sunt așa cum sunt celelalte fete, nu îl am pe vino-ncoa. Așa îmi spuneau băieții. Fetele erau răutăcioase. De fapt, erau rele, hai să spunem direct. M-au făcut să mă simt ca ultimul om. M-au făcut să cred că nu am valoare. Că mereu voi fi o proastă. O copilă care scrie. De fapt, nu știau că scriu. Am păstrat secretul foarte mult timp, până anul trecut. Când am ajuns la facultate, mă gândeam cu groază prin ceea ce voi trece. Însă nu. Lucrurile au stat altfel.
Povestea mea e cu mult mai lungă. E dureroasă. Și am multe frici. Fug de locurile unde sunt mulți oameni, pentru că îmi aduc aminte de cei care se strângeau în jurul meu. Fug de cuvintele frumoase spuse de alții pentru că nici acum nu le pot accepta. Îmi e teamă de mine uneori și îmi pun limite. Îmi e teamă că nu voi fi suficient de bună pentru cei din jur. Uneori încep să plâng brusc. Nu pot privi oamenii în ochi. Dar, bineînțeles că ascund toate astea. Mă vei vedea zâmbind și râzând. Și adevărul e că am făcut pași. Nu mai sunt cum eram înainte. Dar fricile sunt acolo. Lupii încă sunt prezenți. Rănile nu sunt vindecate complet. Durerea strânsă în 12 ani, durere venită din mai multe părți, nu doar de la școală, nu va trece într-o lună sau un an. Fac pași. Dumnezeu mă ridică încetul cu încetul, cu fiecare zi ce trece. Cu toate că cei din jur m-au crezut proastă, am ajuns să fiu la facultatea dorită, la fără taxă. Am ajuns să înțeleg perfect engleza încă din clasa a șaptea, iar la bilingv am luat o nota foarte mare, fapt ce mi-a uimit colegii. La examenul de matematică din clasa a opta am luat peste 8, doar Dumnezeu știe cum deoarece abia trecusem la aceasta materie pe al doilea semestru. Am ajuns la unul dintre cele mai bune licee din oraș. Am reușit să îmi expun trăirile pe blog și să fiu o încurajare prin scrierile mele. Am reușit să prind încredere în mine deoarece încep să realizez că sunt valoroasă cu adevărat.
Luptele nu se vor termina. Însă vreau să îți spun să nu renunți, indiferent de ce se întâmplă în viața ta. Ți-o spune o fată care a trecut prin destule și încă trece. Care nu a avut nimic pe tavă și ai cărei părinți au muncit până târziu ca să am cele necesare. Care nu a făcut mofturi atunci când vedeam câte au ceilalți și eu nu. Îți spun că vei reuși. Și te vei ridica atunci când e timpul. Până atunci, privește-ți lupii în ochi. Nu te mai pot mușca. Doar te intimidează. Treci pe lângă ei, chiar dacă urlă. Nu te vor putea distruge. Va fi bine. Muncește pentru visurile tale, chiar dacă ești singur. Crede până la capăt și pune în valoare ceea ce ai. Ceea ce ești.
