Există momente în viața oricărui om, când este ispitit să pună la îndoială convigerile pe care le are despre lume și viață.
Ioan Botezătorul, cel despre care Mântuitorul a spus că “dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11:11), deşi a crezut în Mântuitorul Cristos şi a fost convins pe deplin de identitatea şi misiunea Lui, totuşi s-a îndoit întrebând: “Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptam pe un altul?” (Matei 11:3). Ioan tocmai L-a botezat pe Domnul în Iordan, când din ceruri Tatăl a zis: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17).
Totuși, în urma acestor experiențe personale, Ioan își permite să pună o astfel de întrebare. Când omului i se întâmplă ce a crezut că nu i se va întâmpla sau când nu i se întâmplă ce aştepta să i se întâmple, este mirat, nemulţumit şi întreabă: “DE CE?”
Cum şi-a permis Ioan în urma acestei experienţe să pună o astfel de întrebare? La care întrebări răspunde Dumnezeu?
1. Dumnezeu nu răspunde la întrebările existenţiale:
“De ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni?”
“De ce lumea este aşa de rea?”
“De ce mi s-a întâmplat tocmai mie lucrul acesta?”
2. Dumnezeu nu răspunde la întrebările despre viitor:
“Oare ce se va întampla cu mine peste doi ani?”
“Oare când şi cum va fi sfârşitul lumii?”
3. Dumnezeu răspunde la întrebările care conduc la înţelepciune:
“Ce vrea Dumnezeu să învăţ din experienţa aceasta?”
“Cum doreşte Dumnezeu să mă comport în această situaţie?”
Ioan a pus o întrebare al cărei răspuns îl ştia foarte bine, însă din anumite motive a fost cuprins de îndoială.
1. Nesiguranţa lui Ioan este expresia dezamăgirii personale.
2. Dezamăgirea lui Ioan este expresia aşteptărilor neîmplinite.
3. Aşteptările neîmplinite sunt expresia neglijării voii lui Dumnezeu.
Indiferent cât de mare este lucrarea pe care o face cineva, acel cineva rămâne doar un om. Din experienţa lui Ioan învăţăm că oamenii sunt extrem de limitaţi şi devin vulnerabili în experienţele limită ale vieţii. Aceste experiențe pot fi:
1. Succesul, prin tendinţa superiorităţii şi mândriei. Primii oameni s-au crezut proprietari în grădină, nu administratori, de aceea au mâncat din pomul oprit.
2. Eşecul, prin tendinţa inferiorităţii şi dezamăgirii. Ioan s-a simţit dezamăgit pentru că nu a înţeles neimplicarea Mântuitorului în viaţa sa. El se aştepta ca Domnul să-l scoată din închisoare, pentru că merita. El şi-a făcut un plan diferit de planul lui Dumnezeu şi apoi s-a simţit abandonat pentru că Dumnezeu nu a lucrat după planul lui.
Nu timpurile de normalitate verifică credinţa noastră, ci situaţiile de criză. Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut să fie rău şi a ales să nu fie. Vremurile de criză, încercările şi situaţiile limită ale vieţii sunt adevăratele examene ale credinţei, ascultării şi consacrării noastre pentru Dumnezeu.
