E crestinismul doar o experienta emotionala? – Nicu Butoi

Vizionări

„Da, mâncăm iarbă, şi suntem mândri de asta, pentru că demonstrează faptul că, prin puterea lui Dumnezeu, suntem în stare să facem orice“, aceasta este declaraţia și convingerea tinerei Rosemary Phetha, într-un reportaj Times Live.

Rosemary este o studentă de 21 de ani, membră a bisericii pastorului Lesego Daniel, Rabboni Centre Ministries, din Africa de Sud. Ea chiar declară că s-a vindecat de problemele ei de sănătate după ce pastorul Daniel a „transformat-o“ într-o oaie și i-a spus să mănânce iarbă. O altă membră a bisericii de o mie de membri, Doreen Kgatie, de 27 de ani, povestește că a început literal să mănânce iarbă, așa cum i-a spus pastorul, și că a căpătat putere. Printre altele de acest gen, pastorul acestei biserici „emoţionale” poate adormi oameni și apoi să calce peste ei pentru că asta „îl ajută să nu se plictisească“.

Cum este posibil ca o persoană să se lase tratată ca un animal și să mănânce iarbă la comandă, crezând că aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu? Este un singur caz în Biblie – împăratul Nebucadneţar a mâncat iarbă ca boii, dar această stare nu era o dovadă a favorii divine, ci a lepădării sale de către Dumnezeu. Cum ajung unii oameni să renunţe la raţiune sub influenţa emoţiilor?

Legalism și sentimentalism

Influenţa emoţiilor în cadrul trăirii spirituale a unei persoane poate duce la două extreme. Pe de-o parte, există oameni care cred că emoţiile sunt rele și ar trebui să fie cu totul ignorate. Prin predarea unor doctrine seci, în numele unui Dumnezeu imobil, de către niște învăţători reci, acești oameni au ajuns să aibă o viaţă lipsită de gust și culoare. Imaginea unui Dumnezeu placid, asumată de ei, a avut ca rezultat vieţi uscate, familii pustiite și biserici mumificate.

Pe de altă parte, sunt cei care trăiesc pe baza emoţiilor și simţămintelor și care își conduc viaţa după ele. Aceștia au făcut din senzaţiile și emoţiile lor măsura tuturor lucrurilor. Din acest mod de gândire și practică au rezultat oameni imaturi, familii dezorganizate și biserici dezorientate.

Niciuna dintre aceste poziţii nu întruchipează idealul lui Dumnezeu. Cele două mari categorii – cerebralii și emoţionalii – sunt, de fapt, produsul imaginii pe care o are fiecare grup despre Dumnezeu. Unii vor pleda pentru un Dumnezeu rece, distant, întunecat și fără bucurie, ceilalţi – pentru un Dumnezeu fără definiţie sau contur, care Își manifestă prezenţa prin emoţiile pe care oamenii le încearcă și le experimentează. Omul devine asemenea imaginii Dumnezeului în care crede. Unul dintre sloganurile Revoluţiei Franceze a fost: „Încetaţi să vă mai temeţi de un Dumnezeu pe care frica voastră L-a creat!“ Aceste cuvinte, deși tendenţioase, nu erau și întru totul lipsite de adevăr. Dumnezeul căruia ne închinăm poate fi, din nefericire, produsul intereselor noastre, al ignoranţei sau al emoţiilor noastre.
Dumnezeu simte, de aceea și noi simţim Dumnezeu este milos, iubește, suferă, râde, Se delectează, Se bucură, empatizează, Se întristează, Se mânie împotriva răului, rabdă. Şi toate acestea nu sunt expresiile unui antropomorfism necesar nouă pentru a-L înţelege pe Dumnezeu. Iisus Însuși, care a trăit și a dezvoltat toate aceste trăsături, ne-a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“

Omul emoţional este făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. Ar trebui oare să încercăm să negăm chipul după care am fost făcuţi? Cine este cel descris printr-o strălucită și mișcătoare exprimare în cartea profetului Osea:

„Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!ׅ“ Chiar și tulburătoarea descriere a numelui Său, oferită lui Moise, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe Unul plin de emoţie sfântă: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni(…)“

Dacă Acesta nu este cu adevărat Dumnezeu, atunci mulţi vor descoperi că nu au avut o revelaţie corectă a Lui.

Este foarte adevărat că biserica, dar și cultura, civilizaţia, naţionalitatea, statutul economic și altele și-au pus amprenta grea asupra percepţiei chipului lui Dumnezeu. În biserici diferite Îl întâlnești pe Dumnezeu prezentat diferit. Metodiști, adventiști, penticostali, catolici, ortodocși, mahomedani, hinduși, brahmani, călugări, preoţi, pastori sau predicatori, fiecare dintre aceștia Îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină diferită. Chipul lui Dumnezeu ia tot atâtea forme câte forme ia credinţa în Dumnezeu din diferite perspective. Dar Dumnezeu nu este ortodox sau baptist. Nici măcar creștin nu este Dumnezeu. Dumnezeu nu este european sau sud-american. Dumnezeu este Dumnezeu și în Iisus avem singura Lui descriere adevărată și completă. De aceea, calea unică pentru a ne forma o imagine corectă despre Dumnezeu este să Îl privim în lumina care radiază de la Betleem la Golgota și, mai departe, până în camera de sus, în Betania și pe Muntele Măslinilor. Deși emoţiile omului nu sunt echivalentul sentimentelor lui Dumnezeu, totuși, din mărturiile legate de viaţa lui Iisus se disting trăsăturile clare ale unui Dumnezeu sensibil și jertfitor.

La graniţa dintre emoţie sfântă și închinare emoţională

Cum se trece însă de la emoţia sfântă la sentimentalism distructiv, înjositor și manipulator? Este clară și adevărată zicala populară: „Emoţiile sunt un mare slujitor, dar un groaznic stăpân.“ Cazul amintit la începutul articolului este semnificativ în această privinţă. Cum „s-a-nnegrit aurul“? Este evident că, undeva, cumva, ceva bun a fost transformat în ceva distructiv și că „păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă“. Care este, totuși, calea cea sănătoasă, calea lui Dumnezeu? Cum aș putea să evit eliminarea unui lucru bun prin alt lucru bun, a emoţiilor sfinte prin cunoștinţa Cuvântului, și invers?

Ambele categorii de credincioși – cerebrali și emoţionali – ar merita să înălţe rugăciunea lui Pavel: „Cine mă va scapa (…)?“

Unul ar trebui să se roage: „Cine mă va scăpa de această filoxeră, de această uscăciune a vieţii? Cine mă va coborî de pe acest munte Ghilboa, unde nu cade nici ploaie, nici rouă?“ Celălalt ar trebui să se roage: „Cine mă va izbăvi de aceste emoţii de moarte, care mă ţin rob senzaţiilor și mă îndepărtează de calea înţelepciunii dumnezeiești?“

Care este soluţia și ce cale trebuie urmată pentru a evita atât uscarea rădăcinilor vieţii, cât și ameţirea și îmbătarea caracteristice sentimentalismului? Trebuie să fie o cale care nu prevede nici lepădarea cunoștinţei biblice, nici uscarea oricărei forme de emoţie și această singură cale pe care se poate merge în siguranţă veșnică este chiar Calea: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!» când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga.“

Așadar, nici la dreapta – teoria uscată și moartă –, nici la stânga – sentimentalismul haotic. Iată Drumul! „Eu sunt Calea“, a spus Iisus și, zicând aceste cuvinte, ne-a făcut să înţelegem că El este măsura lucrurilor și că doar în lumina Lui vom putea vedea Lumina.

Creștinismul uscat este o reacţie la abuzurile sentimentalismului și, din nefericire, este, în sine, la fel de rău. El reprezintă produsul lichidării oricărei forme de simţire în relaţia cu Dumnezeu și apoi, natural, și în relaţia cu oamenii. Poţi să spui zero toleranţă la crimă, desfrâu sau orice alt păcat, dar nu poţi să spui zero toleranţă la emoţii sfinte și chiar dumnezeiești, care fac parte din ceea ce înseamnă „după chip și asemănare“. Emoţiile nu trebuie uscate din rădăcini ca să evităm sentimentalismul, ci trebuie udate de ploaia Duhului Sfânt, și atunci vor aduce un rod bogat și binecuvântat. Un lucru este bun dacă este bine întrebuinţat, spune Pavel. Și este adevărat. Dar tot la fel de adevărat este faptul că un lucru este bun, dacă este la locul lui, la locul pe care i l-a rânduit Dumnezeu.
O problemă de prioritate

Recent am predicat pornind de la întrebarea: „Pe ce loc Se află Dumnezeu în viaţa ta?“ Toţi au răspuns fără ezitare, dar nu fără o voalată suspiciune – Dumnezeu este pe locul întâi. Am deschis Scriptura și am învăţat, timp de aproape o oră, pe ce loc este și trebuie să fie Dumnezeu. În încheiere, i-am întrebat din nou pe ascultătorii Cuvântului: „Deci, pe ce loc este și trebuie să fie Dumnezeu în viaţa ta?“ Ei au răspuns acum, fără ezitare și fără suspiciune: „Dumnezeu nu trebuie să fie pe locul întâi, ci Dumnezeu trebuie să fie pe locul lui Dumnezeu.“

Mari și multe complicaţii în viaţa de familie, de biserică și de societate vin din faptul că un lucru nu este pus la locul lui, căruia îi aparţine și unde este menit să stea. Am văzut ce tragedii se petrec în familii atunci când dragostea de părinţi este confundată cu dragostea de soţ sau soţie și invers. Am văzut ce se întâmplă în societate când cezarul e pus în locul lui Dumnezeu și Dumnezeu în locul cezarului. Iisus a spus, în esenţă: „Puneţi cezarul pe locul cezarului și pe Dumnezeu pe locul lui Dumnezeu.“ La fel se întâmplă și în cazul cunoaşterii Cuvântului și al emoţiei sfinte care însoţește și trebuie să însoţească această cunoaştere. Fiecare din cele două aspecte este preţios dacă este așezat în locul potrivit. Atunci când emoţia stă însă pe locul șoferului și ne conduce viaţa, dezastrul nu este departe. De asemenea, atunci când cunoaşterea refuză apelul emoţiei, intervin uscarea și moartea. Cunoaşterea și emoţiile nu se exclud reciproc, ci se susţin, se ajută. Ce s-ar face emoţia fără cunoaştere și cum ar arăta cunoaşterea dacă n-ar fi exprimată prin emoţia sfântă pe care o induce dragostea de Dumnezeu și de aproapele?

Cum ar arăta o biserică zidită pe sentimentalism, dar dezinteresată de cunoașterea Cuvântului Domnului? S. Chadick este convins că o religie bazată doar pe sentimentalism și senzaţional este cea mai mare dintre toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate este destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor este un păcat de moarte.

Primatul cunoaşterii Cuvântului și rolul lui de măsură a lucrurilor este clar exprimat de Ewald Plass: „Noi nu trebuie să judecăm lucrurile după simţămintele noastre, nici chiar după ceea ce vedem. Cuvântul e cel care trebuie urmat și principiile lui, crezute înainte de a fi experimentate, fiindcă a crede nu însemnă a experimenta. Departe de noi gândul că ceea ce credem nu va trebui experimentat, dar credinţa trebuie să preceadă experienţa și Cuvântul trebuie crezut chiar atunci când experienţa pare a spune chiar opusul.“

Cum rămâne, atunci, cu locul pe care-l ocupă simţămintele și emoţiile? Conform aceluiași autor, Luther ar fi spus: „Simţământul trebuie să fie o urmare, dar credinţa, separată de orice simţământ, trebuie să fie cea dintâi acolo.“

Iluzii și confuzii

Un tânăr proaspăt convertit şi-a aruncat Biblia în foc. „Nu mai am nevoie de ea“, i-a spus el unui prieten de-al meu, „fiindcă sunt condus direct de Duhul Sfânt!“ În timpul unei evanghelizări la care am participat, predicatorul ţinea Biblia de un colţ, urcând pe scenă, într-o atitudine de dispreţ, tocmai pentru a arăta inferioritatea Cărţii în contrast cu „călăuzirea directă a Duhului“. El era condus „direct de la centru“! Ce stare primejdioasă!

C.S. Lewis consemna cu o teamă amestecată cu regret: „Tortura fricii și încrederea prostească sunt două stări mentale dorite de Înșelătorul sufletului.“

Te consideri condus de Duhul Sfânt și spui că nu mai ai nevoie de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu? Înlocuiești Cuvântul „așa zice Domnul“ cu un „așa simt eu“? Dacă nu ai acest Cuvânt, cine și ce îţi poate confirma și te poate asigura că duhul care te conduce este Duhul Sfânt? Te simţi în siguranţă să arunci busola și să mergi în ceaţă după cum simţi tu că ar fi bine? Nu vei ajunge departe. În cel mai fericit caz, vei merge în cerc. Emoţiile și simţămintele sunt acte ale conștiinţei care încurajează sau descurajează cursul ales, dar cel ce spune dacă acel drum merge spre destinaţia bună sau în direcţia opusă este Cuvântul, nu emoţia și simţămintele. Cuvântul trebuie să primeze, iar încredinţarea și convingerea vor urma, bazate pe El.

Nu întotdeauna ușor…

Stabilirea adevărului nu se face pe bază de emoţii – „Simt eu că este așa sau altfel“ –, ci se face pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Stabilirea adevărului nu se face pe baza experienţei interpretate personal: „Cineva a copt o pâine duminică și, când a tăiat-o, a ieșit sânge din ea, deci duminica este ziua de odihnă!“ sau: „Am văzut icoana plângând cu lacrimi de sânge, deci icoanele sunt de la Dumnezeu!“ sau: „Am văzut chipul fecioarei într-o farfurie cu spaghete, e semn să ne închinăm ei!“ sau: „O doamnă nu s-a urcat sâmbătă în avionul care s-a prăbușit, deci sâmbăta este adevărata zi de odihnă!“ Nu acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea adevărului așa cum este el în Christos.

Doctrina adevărului nu poate fi stabilită pe baza a ceea ce i s-a întâmplat cuiva sau altcuiva, oricât de credincios și sfânt este acel cineva. Doctrina nu se poate întemeia pe nimic altceva decât pe Cuvântul lui Iisus, pe „Stă scris!“ El nu i s-a împotrivit lui Satana cu semne sau formule magice, cu emoţii și simţăminte, ci cu „Stă scris!“ Chiar dacă avem de-a face cu tradiţii milenare sau general acceptate, care ne sunt dragi și pe care am ajuns să le iubim ca pe sufletul nostru, toate acestea la un loc nu pot niciodată fi puse în locul Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu, indiferent cât de puternice ar fi emoţiile și simţămintele noastre faţă de respectivele tradiţii. Cuvântul este cel care are „ultimul cuvânt“ în materie de doctrină. Dumnezeul căruia Îi slujim va fi ori rodul emoţiilor și simţămintelor noastre, ori rodul Cuvântului sfânt în mintea și inima noastră.

…dar de fiecare dată simplu Iisus a detașat întotdeauna simţămintele de adevărul Cuvântului și a stabilit ordinea priorităţii lor: „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice: «Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta!»? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!“ Dacă S-ar fi călăuzit după simţăminte și dacă ar fi lăsat ca ele să hotărască, erau toate șansele ca Iisus să Se fi întors de pe drumul crucii. Aceeași experienţă suntem în pericolul de a o avea noi, dacă nu vom da prioritate Cuvântului și minţii sănătoase și luminate de Duhul Sfânt asupra inimii noastre „nespus de înșelătoare“.

Joyce Meyer, o cunoscută predicatoare și formatoare americană, descrie astfel experienţa vieţii ei la intersecţia dintre simţăminte și raţiunea datoriei: „Sunt întrebată frecvent ce simt în legătură cu diferite lucruri – «Joyce, ce simţi în legătură cu faptul că trebuie să călătoreşti mult?» Am învăţat să nu trăiesc bazată pe simţăminte, așa că le răspund acestor persoane: «Nu mă întreb ce simt.» Vedeţi, dacă mi-aș lăsa simţămintele să voteze, aș putea decide să nu fac ceea ce știu că trebuie să fac. Nu simt întotdeauna că aș vrea să călătoresc, în special când e vorba de călătorii lungi, care mă fac să nu pot dormi din cauza fusului orar. Nu simt întotdeauna că aș vrea să stau într-un hotel. Am hotărât însă că trebuie să urmez voia lui Dumnezeu cu privire la viaţa mea și să nu las emoţiile și simţămintele să îmi dicteze ce trebuie să fac. Am învăţat să las Cuvântul să-mi dicteze deciziile. M-am hotărât în mintea mea să fiu o binecuvântare pentru alţii și să fac alegeri care să-L onoreze pe Dumnezeu. Trebuie să învăţăm să trăim dincolo de simţămintele noastre și să facem ceea ce știm că este drept chiar dacă simţămintele ne spun că e strâmb.“

Totuși lupta cu sentimentele negative sau pozitive nu este ușoară. Ele tind să ocolească și să evite mintea sănătoasă și cugetul luminat de Duhul Sfânt și să încurajeze sau să descurajeze un anume curs al vieţii. Care este, atunci, soluţia? Avem o imagine plină de forţă în gestul lui Ulise din mitologia greacă. El știa că va trece printr-o zonă în care simţămintele sale vor fi atât de puternice încât nicio raţiune nu va mai putea evita tragicul sfârșit. Aşa că a cerut să fie legat de catargul corabiei ca nu cumva să cedeze sentimentelor și emoţiilor sălbatice și fatale pe care inevitabil le trezea cântecul sirenelor. Catargul nostru este crucea lui Christos. Să ne legăm sufletele și destinele de acest catarg și vom supravieţui chiar și cântecului sirenelor lumii acesteia, așa cum foarte poetic și inspirat scria Pavel: „În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!“

Sursa

E crestinismul doar o experienta emotionala? – Nicu Butoi

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>